Literatura română după 1944. (etapele 1944-1971)

Între 1944 şi 1947 întreaga societate românească trece prin profunde transformări, de ordin social, economic, politic şi cultural, cei trei ani reprezentând scurta tranziţie de la societatea democratică la viitoarea „dictatură a proletariatului”. Următoarele decenii au adâncit-o într-o dictatură personală a cuplului Ceauşescu. Însă, perioada de aproape o jumătate de secol de comunism românesc cunoaşte etape distincte, unele de mari constrângeri ideologice, altele de relativă relaxare, contextul politic fiind mereu determinant şi dominant. După 1989, sub denumirea „tranziţie interminabilă”, faptele par a se repeta după dictonul „cine nu a înţeles istoria, riscă să o repete”.

            În domeniul vieţii literare, cele mai importante evenimente consumate în primii ani de după 1944 se referă la transformarea breslei scriitoriceşti, din Sindicat în organism politic şi la practica (de presă) a demascării şi epuraţiei scriitorilor şi intelectualilor deveniţi indezirabili. Tonul este dat de ziarul „Dreptatea”, urmat la scurt timp de „Scânteia” şi „România liberă”. Atmosfera vieţii literare devine supratensionată, prilej pentru oportunişti de a specula vidul de reprezentare şi de a folosi o gamă largă de practici spre a se pune în slujba puterii populare şi a parveni. Apar primele „liste oficiale” de scriitori şi opere interzise oficial care se vor extinde, cu timpul, în două volume cuprinzând peste opt mii de titluri puse la index. Unii se tem pentru trecut, cei mai mulţi, pentru viitorul lor. Universităţile sunt literalmente depopulate de cadrele cele mai valoroase. În schimb, deşi sună macabru, temniţele devin din ce în ce mai elitiste. Schimbarea de regim intervenită la 30 Decembrie 1947, abolirea Constituţiei şi Decretul 218/1949, prin care se înfiinţa Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, instituţie a cenzurii, subordonată Consiliului de Miniştri, restrâng drastic dreptul la libera exprimare, reducând la muţenie pe cei mai combativi dintre opozanţi. După „vânătoarea de vrăjitoare” şi apariţia noului model cultural, în care scriitorilor li se rezerva statutul de luptători sociali, va fi anunţată criza culturii netezind, fiecare în parte, calea spre proletcultism.

În haosul general şi pe fondul unor aşteptări / promisiuni de revenire la vechiul regim democratic (care s-au dovedit nejustificate), intelectualitatea românească este decimată. În ceea ce priveşte viaţa literară şi soarta marilor scriitori din epoca la care se face referire, se poate vorbi, mai degrabă de un destin colectiv, în interiorul căruia destinul individual se manifestă, cu unele mici abateri (toleranţe), asemeni unui numitor comun. Excepţiile, desigur, întăresc regula. Începând cu a doua jumătate din anul 1944, aproape toţi marii scriitori români, împreună cu opera lor, au trecut printr-un lung purgatoriu. Câţiva au murit „la timp”, unii au supravieţuit calvarului şi torturii din temniţe, alţii nu; puţini dintre ei au rămas în libertate suportând oprobriul colaboraţionismului, dar având în acelaşi timp realizări culturale majore. Cu toţii au revenit după 1989 în cultura română.

           

Ruptura dintre generaţii.

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea război mondial. Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o perioadă de tranziţie tulbure, care s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea noii Constituţii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completă a puterii de către forţele comuniste şi instaurarea regimului de „democraţie populară”.

            După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, în momentul când au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o „nouă cultură”, sub deviza „internaţionalismului proletar”.

            Anul 1948 este unul de răscruce, întrucât atunci s-a trecut la o politică sistematică de comunizare a societăţii, sub aparenta legitimitate a noului for legislativ şi a legilor de esenţă comunistă. Din acest moment, regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a întreprinderilor economice şi de colectivizare a agriculturii, iar în plan politic şi cultural a început o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii vechii clase politice şi intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii.

            Noua lege a învăţământului, din 1948, a modificat radical structura, conţinutul şi sensul educaţiei. Marxism-leninismul a devenit ideologia oficială a statului şi, deci, toate disciplinele trebuiau adaptate la noua „concepţie revoluţionară” despre lume. De asemenea, în 1948 a fost înfiinţată securitatea, sub directa supraveghere a agenţilor sovietici, principal instrument de represiune al regimului. Ea a fost direcţionată spre controlul total al populaţiei şi al potenţialilor adversari. Sub deviza “ascuţirii luptei de clasă”, acest climat de teroare a continuat până spre sfârşitul deceniului şase, când trupele sovietice staţionate pe teritoriul României au fost retrase (1958).

            În acelaşi an, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie.

Suprimarea elitelor culturale

           

Este o perioadă de dislocare treptată a culturii române, sub aspect instituţional şi ideologic, şi de înlocuire a ei cu lucrări, manuale, idei, teme si structuri transplantate de la Moscova, cu modele sovietice. In 1947 apare o lucrare de istorie a lui Mihai Roler, în care formarea poporului roman si alte momente istorice semnificative sunt deformate grosolan în spiritul istoriografiei sovietice. După 1946 încep atacurile agresive împotriva scriitorilor care reprezentau reperele de vârf ale literaturii romane: Arghezi, Blaga, Călinescu, Voiculescu; un moment semnificativ pentru noua orientare este articolul lui Sorin Toma, publicat în „Scânteia”, îndreptat împotriva lui Arghezi, cu titlul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, din 1948.

            Elita intelectuala şi politica românească, pentru a nu putea opune rezistenţă, a fost efectiv decapitată; scriitori, artişti, preoţi, savanţi, intelectuali care nu au aderat la regim sau care erau bănuiţi ca potenţiali adversari ai regimului au fost închişi sub diverse pretexte, ţinuţi ani de zile în închisori sau trimişi să lucreze la Canalul Dunarea-Marea Neagra, unii fără să fie judecaţi, alţii condamnaţi la ani grei (15-20 de ani) de închisoare. Lucreţiu Pătrăşcanu, lider comunist, a fost şi el arestat în 1948, sub acuzaţia de complot şi că „a renunţat la politica luptei de clasă”, datorită afirmaţiei făcute de acesta: “în primul rând sunt român, apoi comunist”, cu prilejul unui discurs ţinut la Cluj. A fost ucis în închisoare în 1954.

            Alături de fruntaşii partidelor tradiţionale şi demnitarii politici din perioada anterioară care au pierit în închisori (Iuliu Maniu, C-tin C. I Bratianu, Ion Mihalache, ş. a.), o serie de intelectuali de primă valoare au avut aceeaşi tragică soartă (menţionăm doar filosoful Mircea Vulcănescu, economistul Mihail Manoilescu, istoricul Gh. Brătianu). Unii dintre intelectualii care au fost închişi au reuşit să supravieţuiască acestei dramatice experienţe (in 1964 au fost eliberaţi deţinuţii politici). Dintre aceştia menţionam pe: Nichifor Crainic, Petre Ţutea, Vasile Bancila, Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Radu Gyr, C-tin Noica, Edgar Papu, Anton Dumitriu, Ion Petrovici, Vladimir Streinu). Alţi scriitori şi gânditori au fost marginalizaţi, scoşi din universităti, urmăriţi de securitate, având domiciliul forţat, cu interdicţia de a publica. În astfel de condiţii de marginalizare s-au aflat Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rusu, Mircea Florian, C.R. Motru şi G. Călinescu (scos de la Universitate în 1949, deşi a condus Institutul de istorie şi teorie literară şi a fost prezent în publicistică).

            Intuind represiunea ce avea să urmeze, mulţi scriitori şi intelectuali s-au stabilit în Occident după al doilea război mondial. Ei au continuat să scrie şi să creeze, în româneşte sau în alte limbi, afirmându-se în exil ca exponenţi ai spiritului românesc. Alături de figurile proeminente ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu, trebuie amintiţi Aron Cotrus, Stefan Baciu, Vintila Horia (care obţine Premiul Goncourt in 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil), Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, George Uscatescu, Al. Cioranescu.

            O persecuţie la fel de puternica a fost instrumentată de regimul comunist, mai ales în primul deceniu de la instaurare, şi împotriva bisericilor şi instituţiilor religioase (preoţi şi înalţii prelaţi ortodocşi au fost întemniţaţi, au fost interzise şcolile organizate de biserici, activităţile de caritate, toate activităţile care depăşeau lăcaşurile de cult). Tot sub presiunea Moscovei, în 1948 a fost desfiinţată Biserica greco-catolică, iar conducătorii ei au fost întemniţaţi, printre care Iuliu Hossu şi Alexandru Todea. Propaganda ateist-ştiinţifica avea sarcina de a “emancipa” oamenii de credinţa religioasă.

            În consecinţă, la începutul anilor ‘50, regimul comunist reuşise prin teroare suprimarea opoziţiei (cu excepţia rezistenţei armate a unor grupuri retrase în munţi), intelectualii de referinţa erau întemnţaţi sau marginalizaţi, învăţământul, editurile, publicaţiile, radioul (mai târziu si televiziunea) erau controlat riguros, iar întreaga cultura era subordonata ideologic directivelor comuniste.

Perioade, teme şi atitudini

            În linii mari, sub raport cultural, putem deosebi trei perioade relativ distincte ale regimului comunist: dogmatismul stalinist din anii ’50, epoca de relativa liberalizare între 1964-1971 şi epoca de restalinizare până în 1989.

Perioada proletcultismului şi a dogmatismului stalinist

            Este perioada care acoperă, cu unele nuanţe puţin semnificative, intervalul 1948-1964. Este intervalul în care s-a consumat, după epoca fanariotă, cea mai teribila tragedie naţională, este perioada unui „holocaust” al culturii naţionale, în care elita culturala anterioară a fost decapitată fizic sau marginalizată, perioada în care România a trăit sub agresiunea unui model cultural de ocupaţie, vizând distrugerea memoriei istorice şi rusificarea instituţiilor, a învăţământului şi a culturii în ansamblul ei.

            Spaţiul gândirii sociale şi filosofice a fost acaparat complet de ideologia marxista, în varianta ei stalinistă, iar gândirea românească modernă, în expresiile ei de vârf, a fost considerată, fără excepţie, „idealistă”, conservatoare şi reacţionară.

            În creaţia artistică s-a impus canonul „realismului socialist”, prin care se înţelegea „redarea” cât mai directă şi netransfigurată a „realităţii”, potrivit „viziunii partidului”, într-un limbaj „pe înţelesul maselor”, o arta aservită total propagandei.

            Este perioada numită şi „proletcultistă”, având în vedere teza lui Lenin după care, odată cu instaurarea regimului comunist, noua „cultura proletară” ar trebui să elimine „cultura burgheză”, reacţionară, pentru a asigura omogenitatea spirituală a noii societăţi. Sub aceasta deviza, marii scriitori români au fost eliminaţi din programele de învăţământ, cei mai semnificativi gânditori români au fost calificaţi „reacţionari”; unele discipline ştiinţifice, precum cibernetica, sociologia şi geopolitica, au fost considerate „ştiinţe burgheze”, întrucât s-au dezvoltat în afara marxismului. Filosofia occidentala moderna, cu toate curentele si şcolile ei de gândire, era decretata „filosofie burgheza”, incapabila sa acceadă la cunoaşterea „adevărului”, datorita faptului că aceasta filosofie era limitată de „interesele de clasa” pe care le exprima, astfel că „adevărul” rămânea monopolul gândirii marxiste. Istoria naţionala a fost desfigurată prin interpretări marxiste aberante.

            În acest climat sufocant, de ideologizare abuzivă, au fost eliminate marile valori si repere ale conştiinţei naţionale din circuitul public, pe motiv că ar fi creaţii „burgheze", retrograde. Au fost înlocuite cu o ideologie schematica si cu o cultura de ocupaţie, o cultura de substituţie, internaţionalistă, „proletară”, în fapt cu elemente ale culturii ruse, de mâna a doua. Apar însă şi traduceri din marii clasici ai literaturii ruse (Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Cehov, mai târziu si Dostoievski).

            Scriitorii români moderni nu sunt publicaţi însă decât fragmentar, după o severa triere şi cu amputări ale unor capitole, paragrafe sau versuri. Eminescu era redus la poezia de protest social Împărat şi proletar, Coşbuc la Noi vrem pământ; interpretarea operelor se făcea exclusiv prin prisma ideologiei „luptei de clasă”. Lucrările care ilustrează aşa-zisul „realism socialist” sunt penibile sub raport artistic, prin schematism şi didacticism, prin ideologizarea abuzivă a oricărei teme, prin caracterul rudimentar al limbajului; mulţi autori fără nici o vocaţie artistică, la care se adaugă şi unii cu înzestrări notabile, precum şi scriitori cu o operă remarcabilă înainte de instaurarea regimului comunist, au practicat în epocă o literatură scrisă în acest cod ideologizat; lucrările de acest fel nu pot fi incluse decât la capitolul propaganda stalinistă şi comunistă. Au excelat în aceasta nefericită direcţie Dan Deşliu, Nina Cassian, I. Ludo, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, ş.a. În sectorul noii „teorii literare”, al criticii culturale, ideologice si de „direcţie” (domeniu foarte important pentru ca avea menirea de a traduce indicaţiile partidului în norme de creaţie, de a „îndruma” creaţia şi de a stabili criteriile de apreciere), numele de referinţa erau atunci - pe lângă ideologii partidului, Iosif Chisinevski si Leonte Rautu - Mihai Novicov, Ion Vitner, Nestor Ignat, Silviu Brucan, N. Doreanu, Vicu Mandra, Paul Cornea, Pavel Apostol, C.I.Gulian, Z. Ornea, Ov.S. Crohmalniceanu, Ileana Vrancea, Paul Georgescu, Savin Bratu.

            După ce valul sovietizării şi al dogmatismului stalinist a trecut, mulţi scriitori şi ideologi menţionaţi mai sus s-au „convertit” estetic şi politic, devenind, după 1965, critici fervenţi ai dogmatismului pe care l-au susţinut înainte. Unii au ajuns chiar opozanţi si dizidenţi în regimul ceauşist (Dan Deşliu, Silviu Brucan). Perioada „proletcultismului” şi a stalinismului oferă mărturii dramatice - şi caricaturale totodată - ale deculturalizării mediului social şi ale impunerii acestui tip de „cultură oficială”, total subordonată criteriilor ideologice şi politice. Faţă de acest tip de înregimentare ideologică, mediile intelectuale autohtone au adoptat diverse strategii de opoziţie, de adaptare sau de disimulare, refugiindu-se în zone neutre sub raport ideologic sau mai puţin atinse de „comandamentele” partidului unic.

            În consecinţă, prin tot ceea ce s-a întâmplat în decursul „obsedantului deceniu”, a fost întrerupt firul continuităţii istorice în plan cultural, printr-o acţiune politica violenta. În cultură este important să clădeşti temeinic prin continuitate. România a trăit o epoca de „demolare” efectivă a culturii naţionale, sub deviza internaţionalismului proletar. Pornirea demolatoare a epocii este ilustrata si de intenţia unor „culturnici”, activişti zeloşi ai partidului comunist, de a demola fizic Coloana fără sfârşit, ridicata de Brâncuşi la Târgu Jiu. Este epoca în care marii autori erau puşi la „index”, interzişi pentru lectura, astfel ca unii studenţi de la Facultatea de filosofie au fost închişi pentru că l-au citit pe Kant.

            Perioada de deschidere culturala și de liberalizare politică

           

Este perioada de relativă liberalizare, care a avut efecte benefice asupra mediului cultural, dintre anii 1964-1974. Este perioada în care sunt redescoperite şi revalorificate filoanele naţionale ale culturii, în care se reiau contactele intelectuale cu lumea occidentală; arta şi activităţile culturale îşi revendică şi obţin o relativă autonomie faţă de directivele politicii oficiale, directive ce cunosc şi ele o faza de relaxare, iar cenzura ideologica devine mai permisivă. Artele plastice, teatrul, cinematografia, literatura şi presa culturală cunosc o înnoire de substanţă, o diversificare stilistică şi realizări de performanţă.

            Punctul maxim al acestei perioade este atins în 1968, când România refuză să participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Poziţia liderului Nicolae Ceauşescu stârneşte adeziunea populaţiei şi a intelectualilor. Mai ales ca regimul încurajează o critică deschisă a dogmatismului stalinist şi a practicilor represive din „obsedantul deceniu” (anii ’50). Este reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu, victima a terorii din anii ’50. Sunt reabilitaţi o serie de scriitori si gânditori care înainte fuseseră interzişi sau marginalizaţi (Arghezi, Blaga, Goga, Voiculescu).

            Distanţarea ideologica de canoanele proletcultismului şi ale „realismului socialist” favorizează apariţia unei noi generaţii artistice, care se va impune cu realizări de performantă, în toate domeniile, de la poezie, roman, critică şi dramaturgie, la muzica, film, teatru, pictură şi sculptură. Este perioada în care, alături de Zaharia Stancu, Geo Bogza, Marin Preda şi Eugen Barbu, se afirma, după momentul Nicolae Labiş (mort in 1956), generaţia lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Nicolae Breban, D. R. Popescu, George Bălăiţa, Augustin Buzura, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Theodor Mazilu, ş.a. În principalele centre de judeţ apar reviste culturale de ţinuta, în care se exprima o noua generaţie de intelectuali, detaşaţi de dogmatismul marxist, cu referinţe la modelele teoretice contemporane.

            Aceasta noua orientare politica a avut un efect benefic si asupra procesului de restituire a moştenirii culturale. Un reviriment deosebit este vizibil în disciplinele istorice, care rectifica erorile anterioare si reabilitează abordările ştiinţifice, cu un plus de documentaţie. Au fost reabilitaţi scriitorii clasici si cei moderni, s-a iniţiat o ampla acţiune de „valorificare critica a moştenirii culturale”, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un început pentru tipărirea unor opere fundamentale ale gânditorilor romani. Acţiunea de valorificare "critica" a moştenirii culturale, deşi limitata si supravegheata ideologic, a permis totuşi aducerea în actualitate si în circuitul public a unor personalităţi ale culturii naţionale, a marilor sisteme de gândire si a substanţei lor problematice.